Leo

10 octombrie 2006

Faceti cunostinta cu Leo .

Leo are 23 de ani si e un tip dintre cei mai obisnuiti. Are o pasiune si are un vis. Leo are o iubita, niste parinti care il sustin si cativa prieteni care il apreciaza. Iubeste muzica si isi doreste sa devina chirurg.

Leo merge la o bursa de 3 luni in Italia. E plin de energie si asteapta foarte multe de la cariera de chirurg. E anul 4 la universitate si este deja creditat cu un viitor stralucit de profesorii straini pe care i-a cunoscut in Roma.

Insa Leo trebuie sa se intoarca in Romania. Experienta l-a schimbat si vrea sa impartaseasca tuturor ce a invatat, ce a vazut. Saluta pentru ultima oara pamantul de la Mediterana si urca in avion. Isi ia locul pe scaun. Avionul se pune in miscare iar Leo ia in piept cu o placere ciudata si explicabila acceleratia la decolare. Deasupra norilor cerul pare invers.

Cand nu are bisturiul in mana. Leo e un tip boem. Iar acum, in aer , cu picioarele pe nori, isi scoate CD Player-ul si isi indeasa castile adanc in urechi chiar daca pilotul a interzis folosirea aparatelor electronice pe perioada zborului. Muzica ii bate timpanele iar el nu mai aude nimic. Vede un nor, o bucata de apa , un spate de pleoapa si iar un nor. Se gandeste la iubita care il asteapta acasa, la revederea prietenilor si ca ar trebui sa calatoreasca mai des . Sa isi traiasca tineretea. Leo e fericit. E multumit. Urmatoarea melodie si zambeste. Zboara pentru prima data si i se pare ca e minunat. Leo nu aude anuntul capitanului ca ceva e in neregula. Simte doar trepidatiile din aripile avionului. Cu mana la centura de siguranta se intreaba de ce mastile de oxigen cad. Leo nu aude decat muzica. Fetele schimonosite ale celorlalti zburatori nu il impresioneaza. A vazut multe in viata. Isi aseaza bratele pe scaunul din fata si priveste obrajii unui copil in fasa. Mama acestuia plange si il strange la piept. Capitanul cere calmul calatorilor.

Leo nu mai aude nimic in casti. Sirena ambulantei, insa, il face sa deschida ochii pentru un moment. El se intreaba daca s-au terminat bateriile CD Player-ului. E luat pe brate si lesina.

Camera e alba. Leo se gandeste ca si sunetul camerei trebuie sa fie alb pentru ca nu aude nimic. Asistenta care intra in camera e si ea alba. Il mangaie pe par si se uita la mama lui Leo care intra plangand. Bandajul din jurul gurii nu il lasa sa vorbeasca insa ochii sai pun intrebari. Mama il saruta si ii arata un ziar 50 de morti, 90 de raniti. Leo e unul dintre cei raniti iar mama sa zambeste.

Singur din nou, pe timpul noptii, Leo se intreaba de ce nu aude. Se intreaba de ce s-au prabusit. Se intreaba de ce nu mai aude muzica. Ia ziarul de pe dulapul metalic de langa pat si citeste stirea despre prabusirea avionului cercetarile preliminarii indica defectiunea circuitelor electronice ale sistemului de comanda. Leo nu stie ce inseamna asta. Citeste mai departe supozitiile despre cauzele defectiunii merg pana la posibile interferente ale unor dispozitive necunoscute cu aparatele de la bordul avionului.

Leo lasa ziarul din mana si doarme. Isi aminteste putin. Stie ca nu e vina lui dar se intreaba cu voce tare daca poate sa fi fost vina lui. Nu aude intrebarea si nici raspunsul.

Dupa o luna iese din spital. Leo nu mai aude nimic, niciodata si si-a pierdut o mana. Mama sa il tine strans de cealalta iar in drumul cu masina spre casa se opresc la cimitirul din preajma aeroportului pentru a vizita mormintele celor 50 de zburatori cazuti. Leo nu coboara din masina. Isi lipeste urechea inutila de geamul masinii si ii face semn mamei sa porneasca.

Leo ajunge acasa unde il asteapta iubita lui cu un buchet mare de ciocolata. El o saruta si se aseaza langa ea. Ea nu stie ce sa zica iar el oricum nu ar auzi. Mama sa deschide un plic de unde scoate 2 radiografii si alte cateva hartii pe care i le arata proteza de plastic este ideala pentru activitatile cotidiene si chiar si pentru cele ce necesita mobilitate sporita. Leo ii spune mamei pe un ton pe care nu il intelege ca nu are nevoie de proteza.

Din patul lui poate vedea sirul de blocuri care se apleaca spre fereastra lui. E ora 12 iar Leo nu doarme. Isi tine restul de mana cu degetele cu privirea fixa in tavanul alb al camerei. In cap ii ruleaza muzica preferata impregnata cu plansul mamei ce isi strangea copilul la piept. Se intoarce si isi ingroapa fata in perna ce miroase proaspat a primavara si aloe. Melodia se schimba in sirena ambulantei altoita cu sunetul mocnit al focului ce arde metalul rupt al avionului.

Leo se ridica din pat si deschide fereastra. Aceiasi melodie si acelasi alb care il lasa amortit. Se imbraca fara ajutorul protezei de plastic. Sireturile de la pantofi ii creeaza dificultati. Le lasa desfacute. Scoate un CD pe care il introduce in combina portabila pe care o ia cu el in masina mamei.

Leo poate conduce cu o mana. Nu isi face probleme. Drumul e ud iar luna manjita pe sosea. Crucile sunt asezate simetric si cadentat in pamantul afanat. Miroase a fum. Leo paseste apasat cu combina in mana. O aseaza langa el pe unul dintre mormintele de marmura cumparate din asigurarea companiei aeriene. Nu se aude nici un zgomot.

Leo are acum luna deasupra capului. Da drumul la muzica si cu ochii uscati, priveste cum melodia aluneca fluid printre crucile albe.

  


Gelozie

22 august 2006

         Cadavrele priveau livid catre tavan, cu un aer nepasator si putin plictisit, de parca poza in care se aflau era privita intr-o galerie de arta contemporana. Aerul inchis ce brazda mobilierul sarac al camerei nu mai iesise de mult afara si deja isi cerea drepturile imprastiind in jur miasme grele cu o nervozitate rar intalnita. Parca si lumina se ferea sa patrunda prin draperiile roz cu motive Flower Power imprastiind doar razele rebele pe cearsafurile patate de sange. Elipse pline, sectiuni in sfere si puncte mici rosii incepusera sa prinda o culoare maronie semn ca trebuiau duse acolo unde pleaca toate petele cand se satura sa pateze.

         Trupurile nefiresc de fara viata erau cazute. El era un baiat. Ea era o fata. El statea lungit, pe un fotoliu foarte confortabil in alte imprejurari iar ea atarnata intre fotoliul neocupat si pat. Rana de cutit de la gatul ei drenase tot lichidul vital din corp si acum venele se sufocau. Era o rana adanca, lasata de o ura imensa si fara margini, o ura descriptibila doar prin forma neregulata a crestaturii pereche cu un canion american la apus de soare cand caldura preface praful rosu intr-unul aproape negru. Coborand in jos, spre sani, suvoaiele de sange dadeau la iveala niste pistrui timizi, innecati si fara vlaga lor simpatica. Erau doar niste urme. Erau doar niste marturii ale unui piept bogat in amintiri, povesti si nuvele despre placerile lumii si mirosul crinilor la rasarit.

El nu mai spunea nimic de mult. Cu fata intoarsa spre impreunarea dintre perna verticala si cea orizontala a fotoliului, se putea distinge un rictus uitat si surprins. Catifeaua ce imbraca fotoliul il iritase in caderea amortizata, iar cotul ii era acum rosu, concurand cu fluviul uscat ce trecuse peste Polul Sud al cotului. Genunchiul descria alaturi de umarul drept, ochiul stang si talpile picioarelor un Car Mare tridimensional si sucit. Pozitia era clar incomoda iar degetele mainii pe care se sprijinea intreg trupul probabil ca preferau sa fie ale altcuiva.

In cutitul de bucatarie manjit de sange se vedeau ochii lui de plastic mari si deschisi. Ascuns neglijent sub piciorul din pozitia sezut, striga dupa o carpa care sa stearga urmele violente si rosii de pe lama de aluminiu, perfecta pentru taiat conserve, morcovi si carne, chiar si cu os. Blana ce acoperea plusul nu absorbea deloc. Comerciantii nu se gandisera la asta cand il facusera. Se gandisera doar la efectele estetice ale noii blani artificiale, generatie urmatoare.

Se simtea murdar insa nu mai avea ce face. Statea pe feselului lui pline de margelute de polistiren si admira scena macabra cu inima pe care nu o avea stransa. Uneori adierile de curent din camera ii miscau urechile maronii si rotunde care nu mai auzeau acum decat un strigat disperat de salvare care-i facea perii tot artificiali din ureche sa sara in exterior.

Nemiscat statuse mereu. Dar parca acum, cu trupurile lipsite de viata atarnand spre covor, linistea era mai patrunzatoare ca un ochi de apa uitat intr-un butoi. Nu mai avu energia sa ii mute. Pozitiile lor il satisfaceau si il dureau in acelasi timp. Pisica disparuse de mult. De la prima lovitura de cutit. Nu mai mieuna nimeni. Nu ma mangaia nimeni. Si nu se mai pisicea nimeni. Cand vazu sangele tasnind din umarul baiatului, alerga spre fereastra deschisa de la bucatarie si sari pe geam. Ii ramasesera opt vieti, dar era bine si asa. Nu avea de gand sa le petreaca cu un psihopat in casa. Jos, pe asfalt, sub fereastra garsonierei, pe fundalul sonor al metalului taind carnea rosie, se intreba ce va face mai departe. Nu stia. Stia doar ca nu mai suporta mult strigatele disperate ale fetei care era pedepsita sa priveasca neputincioasa suvoaiele de sange ale iubitului ei. Blana nu se manjea. In continuare era o mare porcarie caci dupa fiecare lovitura e cutit, lasa dare de sange subtiri si dezordonate pe orice atingea cu laba lui cu degete butucanoase si moi.

Era prima data cand simtea vriia sangelui. Si se gandise ca o sa-i placa. Ii urmarise indelung de sus, de la casuta lui aflata pe un dulap de haine, plin de praf dar destul de intim incat sa nu-si mai doreasca sa plece niciodata. O ora, doua, trei. Decise sa atace cand amandoi priveau la televizor programele lui de pe Discovery pe care ea le ura. Dar le suporta caci isi iubea iubitul. De sus, el intelegea asta foarte bine. Mai ales atunci cand ea se schimba in camasa de noapte.

Erau doi tipi linistiti si nu ieseau foarte mult. Doar la evenimentele mondene. Si atunci se imbracau de parca erau clovni. El ii iubea in continuare si ii aprecia pentru ce erau. Nu stia cu ce se ocupa. Pentru ca acasa nu vorbeau niciodata de serviciu . Pentru o clipa isi reaminti ca nici macar nu stia ce e ala un serviciu. Statea singur pana seara cand se intorceau amandoi acasa, facandu-si planuri despre cum isi vor petrece clipele impreuna. Nu se intampla niciodata nimic. El ramanea mereu pe dulapul lui plin de praf din lemn ieftin, de altfel destul de confortabil. Ei ramaneau pe fotoliile lor in fata televizorului. Insa continua sa isi imagineze si sa viseze ca un peste de rau care viseaza la mare. Si era fericit. Aveau si ei visele lor despre care vorbeau frecvent sub urechile lui. Visau sa se mute intr-o casa mare. Iar atunci isi inchipuia unde va sta el, probabil pe cel mai frumos dulap din casa. Poate un dulap din lemn de nuc. Sau cires.

Ii admira. Si era cu ochii doar pe ei. Pe ei si pe nenorocita aia de pisica. Daca el ar fi fost caine ar fi facut-o ferfenita de mult. Ei insa o iubeau foarte mult. Si pe el il iubeau foarte mult. Dar lui nu-i dadeau de mancare laptic si oua fierte. Nu-i dadeau pliculeturi cu bunatati de firma. Lui nu-i dadeau nimic decat o privire cand plecau. Bine! E adevarat! Era o privire dragostoasa si cu mult inteles. Dar nimic mai mult. Pe cand ghemul ala de blana alba cu pete negre era mereu tinut in brate si alintat. Torcea si se prostea in poala lor. Si, culmea, pentru asta era rasplatita. Nu cunostea indignare mai mare. El nu era genul care sa o imite sau sa se intinda in fata lor dupa un somn adanc. Se considera mai sobru si chiar mai simpatic decat ea.

Cand ei nu erau acasa, pisica urca des la casuta lui. Venea pe dulap cu un aer ingamfat, mieunand si deseori punand capul pe piciorul lui imblanit. Dormea. Si dormea atat de linistit. Insa el o ura. O ura cu toata fiinta lui. Ea insa era nonsalanta si nu ii pasa de ce credea el. Voia sa doarma, dormea. Voia sa i se urce pe cap, intre urechi, o facea fara nici o jena. Iar el suporta fara sa cracneasca. De cand intrase pe usa ii pusese gand rau. Pentru ca stia ca in timp scurt urma sa fie inlocuit. Iar cand se trezea din somn, pisicuta mica si draga se spala de praful adunat in casa lui. Auzi! Vii la mine, dormi si apoi te mai si speli in fata mea, intr-un mod jignitor si condescendent. Mereu ii veneau in cap cuvintele astea. Si nu si le putea scoate. Incercase la un moment dat, dar exact atunci au intrat cei doi iubiti in casa si s-a lasat pagubas. Bineinteles ca pisica era deja la picioarele lor si cersea smechereste mancare scumpa. Iar ei, ii dadeau caci le era draga.

A stiut intotdeauna ca atunci cand baiatul a adus-o prima data in casa ceva se rupse. Avea o funda rosie la gat si ochii mici. Fata o primi la sanul ei cu lacrimi in ochi si cu multumiri pe buze. A fost ziua lor fericita . A fost ziua lui nenorocita. Un timp nu au lasat-o jos din brate. O priveau, o mangaiau, o gadilau, o faceau sa toarca, o hraneau cu lapte UHT si ii periau parul de pe spate. Isi luasera chiar concediu cateva zile pentru a avea grija cat mai mult de ea. Se gandi ca nici concediu nu stia ce inseamna. Insa erau toata ziua acasa, deci ceva se schimbase. Pentru cateva zile nici nu l-au mai privit. Nu i-au mai vorbit. El ramanea in acelasi loc, cu aceleasi sentimente, cu aceiasi fidelitate si aceiasi dragoste pentru ei. Neconditionata, crezuse

Insa lui nu i-au dat niciodata lapte. Iar asta il innebunea. Cu toate ca stia ca lor le pasa de el. Il iubeau. Ei au fost cei care l-au scos din masa anomima de magazin si i-au dat un nume. Vasile. Asa il chema. Si lui tare ii placea numele asta. Mai ales cand il strigau si ii admirau ochii lui sinceri si de plastic. Uneori il coborau de pe dulap si il scuturau de praf, iar el era in culmea fericirii. Ar fi plans insa nici o lacrima nu se lega de blanita lui artificiala. Erau prietenii lui. Erau parintii lui si el era confidentul lor. Caci uneori baiatul venea la el si ii spunea secrete. Alteori venea ea. Si ea ii spunea secrete. Insa ele asa vor ramane. Nu trebuie spuse. Caci sunt secrete iar el ii iubeste. Ii iubeste caci el e singurul. Nu mai au pe nimeni.

Singurul. Singurul pe care il luau in brate si il strangeau pana ii paraiau perlutele moi dinauntru. Singurul cu care ea dansa uneori singura in casa. Singurul caruia ii cumparau maiouri de lana iarna. Sigurul pe care ea il saruta pe nasul lui facut din ata neagra. Singurul. Singurul. Singurul. Iar el se simtea atat de bine si fericit pentru ca stia ca, in general, ei nu ii placeau animalutele de plus. Insa era mai special. Il primise la un eveniment monden si se indragostise imediat de trupul sau corpolent , de culoarea lui maronie si de ochii lui niciodata schimbatori. Dupa evenimentul monden, cand a fost adus acasa, auzise chiar si discutia celor doi.  Baiatul era nedumerit in legatura cu bucuria ei mai ales ca stia ca nu agreea nimic de plus. Iar ea raspunse exact ca mai sus e special. E altceva. Si il stranse in brate mai tare ca pe un colac de salvare. Nu ii pasa de ce spunea iubitul ei. Nu i-a pasat nici macar atunci cand el a intrebat-o, cu zambet si ironie, daca ursul de plus nu va fi gelos cand el o va saruta sau o va strange in brate.

 


Orasul obosit

18 august 2006

Ce sa mai vorbim domnule?!… Ca ne ia somnul! Orasul asta e asa obosit de parca mereu vrea sa puna capul jos sa doarma.

Da! Dumneata nu vezi ca pana si trenurile opresc cand intra in gara orasului!

  

Eu rad pe sub buza superioara fara mustata si il privesc pe batranul betivan cum casca in fata mea. Ii evit privirea si il las sa inchida ochii intr-unul din compartimente, in timp ce eu imi iau bagajul si cobor. Ma indrept spre o mica bodeguta, unde paharele de lapte cald ma privesc uimite cand cer o cafea. Doamna barman ridica spre mine ochii ei umezi si mici, soptindu-mi ca nu mai au cafea. Nu mai avem de mult timp nevoie de cafea.  

Eu ies, dezamagit, cu oasele stranse de la pozitia chircit si ma intind ca o pisica. Pisica se uita la mine, insa nu face nici o miscare de apropiere ci doar ma priveste. Eu, parca, mi-as freca putin coada de coastele ei imblanite si gri dar imi amintesc ca ma simt mai bine si ma duc la ghiseul de informatii. E deschis, insa domnul, ce ar fi trebuit sa imi spuna cu ce tren ma voi intoarce, dorme atat de dulce in scaunul sau capitonat cu burete si cearsaf incat eu sunt nevoit, din simpatie si intelegere, sa ascult de sfatul scris pe o bucata de carton de langa mana lui dreapta: NU DERANJATI, V-AS RUGA!.

Imi spun ca voi suna mai tarziu cand se va trezi. Plec. La iesirea din gara, casc. Ma mir si fac cu mana unui taxi care statea pe loc. Imi opresc mana din falfait caci imi dau seama ca nu am ce sa semnalizez si merg spre sofer. Acesta e in pijamale iar eu il intreb in soapta, cu o mana pe umar, daca pot sa il trezesc jumatate de ora pentru o cursa scurta. El imi raspunde ca da, iar eu cu putina frica in picioare, mi le opintesc in pamant si intru in spatele berlinei galbene. Porneste cu un elan de ora noua dimineata, insa dupa 300 de metri se convinge ca nu ma grabesc si isi da seama ca nici el nu se grabeste foarte tare. Si merge din ce in ce mai incet. In centrul orasului masina stationeaza fara acceleratie iar soferul isi aseaza capul mai confortabil pe volanul care ii lasa urme pe frunte. Ma dau jos din masina (bineinteles ca tot in soapta) si ii las datoria pe bancheta din dreapta. Ma intreb daca banii sunt in siguranta , ma uit in jur si imi dau seama ca da.

In aer se simte mirosul de dimineata din asternuturile calde ale mamei ce si-a tinut fiul in brate. E un miros dulce si umed iar eu ma surprind frecandu-mi ochii. Pornesc pe trotuarul pustiu si nu ma opresc decat la o terasa unde sunt doar doi tineri care par a se saruta. Fiind cu ochii inchisi, imi permit sa ma opresc si sa zambesc urmarindu-le buzele. Ele nu se misca. Stau imobile intr-o pozitie de inghet relaxat si s-au uscat de mult. Nu sunt incordati dar vad ca singurul lor punct de sprijin e in buze. Sunt obositi saracii, imi zic empatizand.

Pana acasa mai e mult de mers. Asa ca plec in directia cunoscuta si imi simt picioarele de plumb. Intru in parcul central si imi dau jos pantofii in speranta ca ei erau de plumb. Povara mi se usureaza, dar nu destul. Oameni pe paturi dorm, oameni rezemati de copaci dorm, oameni pe banci casca si dorm iar eu ma intreb ce naiba se intampla. De ce toata lumea doarme si e imbracata in pijamale? Orice oras e obosit, stiu, dar parca e prea mult. Nimic nu se misca, nimic nu alearga, nimic nu striga. E linistea aceea de mormant pe care numai mortii o aud. Iar eu imi pun bizara intrebare cum de imi dau seama de detaliul asta… Oricum ar fi, trebuie sa ies din parc caci in curand ma voi trezi alaturi de vreun strain, impartind cotul lui drept perna si patura, pat.

Incerc sa alerg si imi reuseste pentru o perioada. Ma tot gandesc la ce am vazut si parca tare linistiti pareau. Fara probleme. Fara griji. Fara dorinte. Dormeau. Atat. Probabil si visau. La gandul asta, perii cefei mi s-au ridicat si mi-am adus aminte de visul din timpul calatoriei cu trenul. Visam ca sunt o pisica. Totusi, vreau sa ma smulg starii de letargie care pare ca pune stapanire pe mine si ma scutur de umeri cu mainile in X provocanXu-mi o urma de durere acuta de scalp . Vad insemnul de farmacie destul de aproape si zambesc cu gandul la o cafea, sau o vitamina sau vreun intaritor. Sau poate un ecstasy. La farmacie dau din nou de dracul somnului. Doamna ce isi taraie cu greu mainile de pe tejghea pe tastatura unui calculator 386 imi raspunde negativ la fiecare intrebare oferindu-mi mereu aceiasi alternativa: un somnifer. E inutil sa ii explic ca imi doresc exact efectul opus. N-ar intelege despre ce e vorba.

Afara din nou, pare ca si soarele imi joaca festa cu patura. Razele acelea calde ma fac sa vad din nou orasul asa cu e: fara viata, fara tineri sarutandu-se, fara farmaciste sanatoase, fara oameni care muncesc, fara oameni care isi doresc sau care indraznesc. E un oras obosit. Si ma trezesc (ma trezesc, hm?!) gandindu-ma ca mi-e foame si ca as manca ceva. Simt totusi ca daca as intra la restaurant si ca prin vis cei de acolo nu ar dormi, mi-ar fi mie prea somn sa mananc. Asa ca merg mai departe, din ce in ce mai garbov si din ce in ce mai neincrezator ca am sa ajung vreodata la casa mea. Ma urasc doar pentru faptul ca a inceput sa nu imi mai pese. Parca m-as opri la urmatorul trotuar.

Asta si fac pana la urma, caci ma roade curiozitatea de a simti cum e sa dormi pe o piatra ca ceilalti din jurul meu sa dormi ca sa traiesti (si cum ar zice arlechinii cuvintelor, sa traiesti pentru a dormi). Iar cand sa ma asez pe bordura trotuarului care mi se pare mie mai confortabila, vad peste strada si la cativa metri mai departe un copil care plange. Plange apasat si cu scancete, iar intre picioarele indoite pe care isi sprijina coatele se vad urme de lacrimi care par a valuri asfaltul. Ma apropii de el si il aud cum boceste mai amar ca o mana de cirese amare. Ma asez langa el, in aceiasi pozitie, insa eu nu pot sa plang. Ii pun mana pe umar, el isi sterge lacrimile cu dosul manecii si se uita la mine cu o vaga speranta secondata de un zambet. Ii sterg si eu o lacrima de pe obrazul apropiat mie si ii fac semn sa se linisteasca. Ii pun mana pe crestet si inteleg ca nu ii place sa-i ciufulesc parul. Atunci il intreb: 

De ce plangi? S-a intamplat ceva?
Iar el imi raspunde cu dezamagire in ochi:
Pentru ca nu mi-e somn!  


Vama veche si stricata

15 august 2006

Seniorii spun ca cel mai frumos rasarit al litoralului se poate vedea la Vama Veche, cu putin frig in piele , cu dragoste in inima si cu prieteni vechi si noi. A trebuit sa il traiesc si eu, caci altfel nu as fi putut niciodata trece de la junior la senior. Asa ca mi-am luat ce-am stiut si-am auzit eu mai bine, niste prieteni si am plecat spre vama sa vedem rasaritul, oameni liberi, flower-power-ul inca in viata (chiar daca am descoperit la fata locului ca era la batranete si lua Viagra de zor), nudistii, lipsa grijilor, conservele de pate (metalice si in exterior si in interior) si asa mai departe. 

Am ajuns acolo seara, am baut si am facut cele lumesti, tragand cu ochiul la cutumele demult inradacinate si stabilite. Dorindu-mi sa ies cat mai repede din zona de profan, m-am adaptat si i-am sfatuit si pe ceilalalti trei amici sa faca asemenea mie (o prietena insotita de fratele ei, de o varsta cu mine, si inca o prietena). 

Am asteptat rasaritul. Oh…. era asa frumoasa imaginea din capul meu! Abia asteptam sa-l vad si in realitate, sa mi-l inlocuiasca pe cel din imaginatie. Cele doua fete s-au retras intr-un final in cort pentru ca… ei! Nu stiu de ce. Nu prea ma interesa. Eu vroiam sa vad acel rasarit. Fratele mai sus amintit umbla si el ametit si nerabdator pe plaja intorcandu-se la fiecare 10 minute sa ma intrebe cand trebuia sa inceapa sa filmeze. Isi scotea mereu telefonul mobil si incepea sa ma filmeze pe mine sa imi demonstreze ca e cel mai tare mobil. Eu il credeam si il apreciam pentru asta, ca doar na!, el urma sa stocheze cel mai tare rasarit al meu. Era un tip oke, la 20 de ani.

Eu eram rulat intr-o patura, asezat pe nisipul ud si parca simteam miros de urina . M-am linistit caci imi dadeam seama ca mirosul sarat al marii poate fi usor confundat cu mirosul intepator al ureei. Peste tot erau grupuri de oameni care mai de care veseli, voiosi, somnorosi, fumati, pastilati, cu nisip in gura, cu mancare semidigerata in afara gurii, dati cu nisip pe la gene, cu pantalonii lasati in urma trupului etc. Eu insa eram pentru rasarit acolo. Fratele s-a intors cu stiri ca virgula cunoscuse niste tipi foarte de treaba si ca vreo jumate de ora au discutat despre Bob Marley si Hendrix. Eu, din ce in ce mai profan, il credeam pe cuvant si ma gandeam, ce gasca misto de oameni se aduna aici la Vama asta Veche. Iar fratele a plecat din nou la amicii lui. Eu ii priveam de la distanta, cum stateau cu picioarele goale in apa marii si discutau aprins, intr-un dialect al limbii romane relaxate. Eu inca asteptam rasaritul. Lumina aceea de crepuscul invers racea si mai mult aerul rece al diminetii pe care il suportam cu stoicism prin paturica mea plina de umezeala (inca nu cred ca era urina). Dar era bine caci stiam ca o sa merite. Ma alimentam cu ce aveam in cap… nu va mai fi mult de acum.

Si in sfarsit vad cum primele raze de soare se itesc pe dupa valurile apei si imi zic triumfator ca asta e. Nimic mai tare. Si razele de soare apar in spatele grupului fratelui, tragandu-le niste aure de sfinti de umbra. Eu zambesc, amuzat de expresia sfinti de umbra, cand vad ca fratele cade la pamant. Un altul se duce si el la pamant, insa nu in cadere libera ci amortizat de frate. Cei 5 (caci atatia erau) incep sa tipe si sa se agite in jurul fratelui cazut la nisip. Ma derulez din patura mea, iar acum chiar sunt convins ca e pisat, si pornesc spre grupul de nebuni care ii fac fratelui ceva ce eu nu prea pot pricepe. Ma impiedic de un vomat, sar peste un pastilat si ocolesc politicos un cuplu care face poze.

Fratele prietenei mele e intins pe nisip, in pozitia covrig, cu mainile varate in stomac. E asezat pe o parte, cu spatele la mare. Apa sarata il flux-si-reflux-eaza in cap de parca ar fi sac de box. Mobilul lui cel mai tare si special pentru rasarit e in fata ochilor lui, rosii si plini de nisip. Nu inteleg cum poate sa vada cu atata nisip in ochi si il intreb exact asta. El imi raspunde nimic. Ma aplec, ii indrept fata spre mine si ma loveste un alt rasarit. Rasaritul unui suvoi de sange ce pleaca de la nas si in drum spre nisip trece pe la: mana mea, gura lui, gatul lui, unghiile mele. Ii prind obrajii si il agit putin si atunci i se deschide gura, ca un reflex al unui cadavru. Bucati de dinti cad si ei in nisip si bineinteles ca sange e si acolo. Curge linistit.

Eu ridic ochii spre mare si vad ca soarele se ridica usor spre bolta cerului de dimineata. Insa nu vad decat o pata pe o pata mai mare, asezata pe o alta pata lichida. Ochi-mi revin la petele fratelui si incerc sa il zgaltai, mai mai de s-o trezi. Caci de acum simt iar miros de urina si mi-e sa nu fie urina aia de frica. El are un spasm puternic al venelor de la gat si se trezeste intr-o scena semi-constienta. Il tin de umeri si ma uit in ochii lui iar el incepe sa horcaie ca un porc dupa cutit. Vrea sa zica nu-stiu-ce, eu nu prea vreau sa aud, caci chiar sunt speriat. Sangele ii galgaie in gat si reuseste sa-mi spuna doar: mobil, mobil, mobil. Printre cuvintele astea eu introduc si porc, porc, porc.

Plange, plang si eu, ochii i se mai curata de nisip, sangele de pe fata se intareste, imi arata partea dorsala unde parca are niste fiare incalcite, nu niste coaste ordonate ca oasele de peste, apa inca ii uda capul, insa numai in spate. Eu ma uit la rasarit pauzand grotescul din fata mea. Razele soarelui, rosii, se depun pe pielea lui vanata si stricata, inrosindu-l peste tot. Atunci eu pun o mana sub ceafa lui, una sub picioare, il duc la cort si il las in fata intrarii. Urmaresc inapoi urmele de sange, pentru ca am uitat telefonul mobil acolo. Colegii mei de distractie si de nisip, se uita la mine mai ingaduitor din cauza frumusetii naturii, a vamei, a betivilor cu barba de evrei asa cum poarta rockerii, a drogatilor care se pastileaza inainte de sevraj cu Hendrix, a nepasarii, a unui superficial ce doare, a unei inteligente care nu permite umanitate autentica, a unei culturi care include doar cele de mai sus, a spirtului cu Adria, a marii imputite de pisat de om, a cainilor care gasesc in locul oaselor ingropate in nisip 3 cacati ai acelorasi oameni, care au tupeul si loviturile tari numai cand au 10 pumni de folosit. Toate astea imi trec prin minte in timp ce ma impleticesc cu mobilul in mana spre cort. Dau peste un tip cu cracii uzi si pieptul plin de voma, ma uit la el, el se trezeste, eu imi aduc aminte de fratele prietenei mele si in ce stare se afla, si vomit si eu. Vomit cu ura si nebun peste tipul asta care se uita la mine si inchide ochii regulat sa nu ii intre acidul meu gastric in ochi. Cand termin nu zic nimic iar el ridica palma spre mine, spunandu-mi parca: Stai linistit! Nicio treaba! Ma spal in mare. Frumos rasarit, nu?. Eu imi intorc capul spre rasarit. Da! E frumos! Tipul adoarme din nou.

 
 
La cort ma trezesc. Trezesc sora. Trezesc prietena sorei. Verific respirat victima. Sterg victima de sange. Vine ambulanta. Il ia. Mergem cu el. Fetele plang. Ii verifica buzunarele: bani nu mai are. Acte nu mai are. Nu mai are nimic decat telefonul. Eu ma intreb cum de nu i l-au luat si pe asta. Imi aduc aminte ca trebuia sa filmam rasaritul cu mobilul ala tare. Acum s-a irosit. Si totusi intru in Filmele mele si cu imaginea supradimensionata a trei graunte de nisip aud dialogul fratelui cu atacatorii lui, care vorbeau cu accent de alcool: etc., etc., etc., Nu rulezi si tu ceva?, Nu, amice! Nu prea as vrea! Ca eu nu fumez!, Hai, frate, nu fii porc. E tare marfa!, Chiar nu vreau! Dar daca vreti o rulez eu si o fumati voi, Da, frate! Bine., etc., etc., etc. Si care-i treaba cu fumatul? E tare! Tu de ce nu bagi? Esti turnator?, Cee? Nu! Cum sa fiu… daca nici nu fumez!, Bai, esti bou?! Ne iei pe noi de prosti?, …., Deci asta-i faza! Esti turnator!, Nu, fra…
.

Treno

10 august 2006
Imi plac
calatoriile cu trenul. Asta insa, doar daca sunt singur. Altfel,
trebuie mereu sa port o conversatie jenata si incomoda din cauza lipsei
subiectelor de discutie. E ciudat cum poate trenul sa te stoarca de
lucruri interesante de zis.
 
Daca sunt singur incerc sa ma feresc cat mai mult sa intru in vorbele partenerilor de compartiement. Imi arunc

castile
pe urechi si imi iau o carte cu care imi acopar toata fata.
Unii cred ca dorm, altii ma cred ignorant iar ceilalti ma lasa in pace.
Imi pare ca e mai bine asa, fara intreruperi , ruperi de ritm sau
eforturi de a nu te plictisi. Si singur nu ma plictisesc niciodata,
oricat de lunga ar fi calatoria. Insa daca trebuie sa vobesti, atunci
se schimba problema.

 

Oricum, toate astea
sunt valabile cand am loc in compartiment . Cand nu am loc in
compartiment nu prea stiu ce sa fac. O multime de oameni vor sa ajunga
la toaleta, vor sa fumeze sau vor pur si simplu sa se plimbe pe culoar
in speranta (inutila) ca vor gasi un loc liber, uitat de ceilalti
pasageri. Se sterg, se freaca si se ating te tine, de cele mai multe
ori intorcandu-se cu fata la 5 centimetri de mutra ta si enuntand un
Pardon plin de mirosuri. Mai mereu neplacute. Ei, cand nu ai loc in
compartiment speri sa se termine cat mai repede calatoria si incerci sa
iti gasesti un loc in care nimeni nu te loveste cu piciorul.

Eu cred ca nu am
gasit inca acest loc pana acum. Ultima oara cu trenul m-am postat exact
inaintea usii ce da spre panoul electric/toaleta/loc lejer fumatului.
Si nu stiu ce e in neregula cu acesti oameni inainte sa pleci spre
gara, nu te duci sa-ti rezolvi problemele lumesti? Cred ca le place sa
defileze pe culoare, avand clar pe fata un fel de anunt: Da! Da! Eu ma
duc la toaleta! Pardon! Va rog! si parca tare mai sunt mandri de
asta. Deci, din pozitia mea, vedeam pana in capatul opus al vagonului
toata multimea asta doritoare sa mearga la toaleta. In partea cealalta
vedeam o
usa
(care se balanganea constant caci era ca

usa
de bar a unui film western ). De ascultat muzica nu putea fi
vorba caci atunci as fi fost nepoliticos cand as fi auzit acele
pardonuri care bineinteles asteptau raspuns un zambet sau chiar un
inceput de conversatie. Ce e culmea e ca inainte de toaleta, cu vezica
plina, cu supapele intinse la maximum, oamenii sunt chiar mai guralivi
ca oricand. Nu le raspund, ma arat jenat, zambesc jenat si le fac loc.

 

Usa
balanganitoare din dreapta mea, caci da, stateam cu spatele la
fereastra ce dadea spre campii, avea si ea un fel de geam soios si
atins de toti oamenii care treceau. M-am lipit de el si m-am intrebat
ce as putea sa fac. Stateam in picioare, incomodat de geanta de la
picioare (care ironic, era a mea) si asteptam. In fata vedeam perdeaua
trasa a compartimentului ocupat din care, din cand in cand, se mai itea
un cap de domnisoara somnoros si cutat de scaunele incomode pe care
dormea. In stanga vedeam gloata de oameni. Iar in dreapta, prin geam,
doua fete si ele la fel de deranjate de frecusul colegilor de
calatorie. Discutau, se distrau, ascultau in loop doua melodii dance
care incepeau sa ma irite si cam atat. Una din cele doua fete ocupa
aceiasi pozitie cu a mea, in oglinda geamului usii. Parea sa stea putin
mai confortabil ca mine.

 
M-am decis sa citesc. Mi-am scos cartea (ironic din nou, citeam Sufocare de Chuck Palahniuk)
si mi-am asezat umarul confortabil in tocul usii. Si Chuck tot despre
locuri angoasante povestea. Bizar. Oricum Fata din dreapta, banuiesc
ca, nevand si ea propria ei carte, isi arunca ochii, prin geam, pe
cartea mea. O observ insa nu spun nimic. Simteam placuta lectura asta
in doi. Chiar ma opream cateva secunde dupa ce terminam o pagina pentru
a fi sigur ca a terminat si ea. Imi puteam da seama ca e destul de
dificil sa citesti o carte de la jumatea ei si, mai ales, sa citesti
prin geam. Asa ca ma inclin si mai mult spre geam cu mainile ca sa
maresc unghiul de incidenta al ochilor ei cu paginile cartii. Avea ochi
albastrii, cu pupilele dilalate la maximum.
 
Parea din ce in ce
mai interesata de lectura. Eu eram la fel, insa numai pe jumatate caci
cealalta jumatate mi-o dedicam ei. Cand ii cadea parul in ochi si-l
dadea repede dupa ureche cu gesturi rapizi, incercand parca sa nu
piarda nimic. Iar eu, bineinteles, citeam din ce in ce mai lent.
Prietena ei o mai intreba din cand in cand cate ceva insa ea raspundea
expeditiv. Cred ca am auzit-o la un moment dat intreband-o cum e
cartea. Ochi albastri si par blond nu a raspuns.
 
Si, iata ca, a
venit si timpul meu pentru a merge a toaleta. Nu am crezut sa se
intample dar se pare ca e o nevoie absolut presanta in tren. Un fel de
masochism aplicat tie de propriul corp. Las cartea jos, ea e putin
dezamagita, se uita la mine, eu ma uit la ea, nu zic nimic, si trag de

usa
. Ea se fereste cu ochii in ochii mei, tragandu-si picioarele
in spate pentru a-mi face loc. Trec pe langa ea, simt un miros sarat,
placut si cald. La toaleta, un miros ranced si murdar. Ies. Trec din
nou pe langa ea. Se uita la mine timid asteptand parca sa spun ceva. Eu
nu vreau sa zic nimic, ca sa nu stric comuniunea aceea literara ce
parea ca se formase intre noi. Nu fac decat sa zambesc, ea raspunde la
fel. As fi putut sa o intreb cum o cheama si daca merge des cu trenul.
Dar parca nu se potrivea cu lectura in doi. Ma asez la locul meu, imi
iau cartea, o pozitionez favorabil si pentru ea si, surprinzator ne
reluam obiceilul unde il lasasem. Simteam ceva ciudat in stomac. Ceva
placut. Ca si cum pieptul imi cazuse si acum plutea in
imponderabilitate.

 

Si jocul a continuat
inca vreo ora. Chiar imi placea. Parea ca stiam amandoi un secret chiar
daca nu vorbisem deloc. Eu intorceam paginile, ea dezmortindu-se in
timpul asta, eu ma feream cand treceau calatori, ea de asemenea.
Intreruperile erau dese, insa, mereu, lucrurile se reluau acolo unde le
lasasem. Si nu lasasem decat un indice de pagina si rand. Pentru ca
atat exista niste priviri ascunse si niste litere pe care le urmaream
amandoi.

Eram bucuros caci era
pentru prima oara cand simteam si traiam chestia asta. Era ceva nou
pentru mine, iar eu parca eram un scolar la o lectie noua. Ah.. nu! Mi
s-a mai intamplat la un moment dat. La metrou. Dar era vorba de un
batran slinos si nu se pune.

Si cum ziceam, imi
era bine asa. Savuram. Imi inchipuiam tot felul de lucruri la mine in
cap. Voiam parca sa ii zic ceva, dar nu o faceam pentru a nu strica
linistea aceea plina de inteles. Si nu i-am spus. Am continuat sa
citesc/inchipui pana la o statie unde am iesit pe peron sa iau aer. In
trecere aceiasi privire plina de inteles, aceiasi tacere a mea. Ea insa
nu a mai continuat jocul nostru. Caci si-a luat bagajul si a coborat.
Eu am stat acolo pe peron nestiind ce sa zic, uitandu-ma la ea
dezamagit de parca ar fi inchis o carte. Ochii ei spuneau pe data
viitoare.


Vanzatorul de Vise

8 august 2006

Il chema Luc . Insa toata lumea ii spunea Vanzatorul de Vise.

Traia intr-o casa mica, de lemn, construita cu greu si cu mult ajutor.
Izolat de sat si de viata agitata a targului din centru, batranul Luc isi ducea
zilele cu spatele la padurea de conifere din care isi lua mai tot ce avea
nevoie pentru viata. Fiu de muntean, invatase de la tatal sau cum sa
supravietuiasca cu putinul pe care-l avea si cu mai mult decat destulul pe care
putea sa i-l ofere padurea.

Chiar daca nu fusese casatorit niciodata, iar parintii ii erau ingropati de
mult timp, Luc nu ducea lipsa de companie. In fiecare zi era vizitat de oameni
veniti din diferite locuri, si astfel nu avea ragaz sa se gandeasca la
singuratate.

Ii spuneau Vanzatorul de Vise pentru ca, contra unei sume modeste, batranul
Luc le putea indeplini orice vis. Singurele conditii pe care le impunea,
ignorand chiar sanatatea si odihna sa, erau respectarea unui anumit program al
vizitelor si a promisiunii celui ce venea ca visul sau era cel mai de pret. O
singura data se poate intampla minunea!, caci asa o numea. Copilul il privea
pe batranul Luc speriat, strangandu-si tatal de mana, impartindu-si gandurile
intre spaima amenintarii ce suna providential si indoiala ce-l sfatuia sa mai
analizeze o data motivele pentru care isi dorea sa fie serif, ca acela din
vestul salbatic si american. Da! Da!… Serif!, isi completa tatal, dupa
care reconstrui in imaginatie justitiarul taramurilor pline de praf si pinteni
cu toate accesoriile si actiunile binecunoscute din benzile desenate.
  

            Tatal isi linisti fiul si fu condus
de Luc intr-o alta camera. Acum singur, copilul se intinse pe o canapea
improvizata din camera cea mare a casei si astepta. Vanzatorul de Vise se
intoarse si, monoton si precis se apuca de treaba. Arsenalul de obiecte
decorative care erau esentiale in mestesugul sau, existau de fapt pentru a
impresiona clientii si de a-l credibiliza pe el. Avea o blana mare de lup pe
care si-o arunca pe umeri in momentul cand aprindea doua lumanari mari si
galbene. Fumul innecacios al lumanarilor cucerea camera si totul era scufundat
intr-o incertitudine de nerecunoscut.

            Vanzatorul de Vise lua mana
copilului si rosti cuvinte straine de acesta. Copilul le asimila flamand si nu
dupa mult timp adormea. Visa. Zambea. Era fericit.

            Batranul Luc iesi din camera si
merse la tatal copilului. Statura de vorba, baura un sirop de rasini si
asteptara sfarsitul reveriei. Nu existasera clienti nesatisfacuti. Pentru ca
odata ce se trezeau din visul provocat isi aduceau perfect aminte cum banditul
a murit de glontul tras in duel, cum seful pompierilor a salvat de la moarte
douazeci de oameni, cum Julieta n-a mai murit in final si a trait fericitata
pana la adanci batraneti cu noul Romeo.

            Bogatia era cel mai frecvent vis
cerut lui Luc. O ora de amagire ii alimenta pe oameni pentru o viata. Era
specialitatea lui si de aceea povestile oamenilor nu erau niciodata identice. Cand
se inalneau satenii acesta era singurul subiect de discutie impartasindu-si
plini de patima unul altuia visele. Si in discutie intrau mai toti satenii
pentru ca de la tata la mama la fii si fiice, toti trecusera pe la Vanzatorul
de Vise. Rar mai gaseai in sat pe cineva care nu il vizitase inca pe Luc.
Printre acestia se numarau cei care inca nu aveau banii necesari si care faceau
eforturi in fiecare luna pentru a-i strange, scepticii care nu credeau ca viata
lor se poate schimba cu un singur vis si doamna Lucile.

            Cazul doamnei Lucile era indelung
discutat si intors pe toate fetele de gurile satenilor. Vaduva de tanara,
doamna Lucile ajunsese la o varsta considerabila si nu ar fi schimbat pentru
nimic in lume amintirile minunate pe care le avea cu sotul sau pentru o
amagire. Ea visa in fiecare noapte scenele rupte din amintiri indepartate iar
noptile erau cele mai fericite momente ale vietii ei. Isi traise restul vietii
hranindu-se cu cei cativa ani de fericire a tineretii si astepta nerabdatoare
clipa in care se va intalni in cer cu iubirea si viata ei.

            Luc insa o cunostea pe Lucile. Si
Lucile il cunoastea pe Luc. La inceput, din auzite de la consateni. Insa, fiind
singurele subiecte de discutie din sat nu a durat mult pana sa doreasca sa se
cunoasca. S-a intamplat intr-o seara de duminica.

De atunci, Lucile il vizita pe Vanzatorul de Vise uneori, dar tot in zilele
de duminica, caci atunci Luc nu lucra niciodata. Statea in casuta lui, izolat
si multumit ca putea sa fericeasca un sat intreg cu darul lui. Doamna Lucile
venea la el cu prajituri si cafea, iar el, timid si nestiind ce sa faca, o
invita inauntru. Stateau in camera mare a casei iar Lucile ii povestea despre
tineretea ei fericita si nepatata de necazuri.

            Batranul Luc o invidia intr-o
anumita masura insa atunci cand se gandea cate vieti a creat prin visele lui,
zambetul ii revenea pe fata brazdata de riduri. O asculta supus si traia cu ea
visele si amintirile ei. Erau singurele momente in care isi putea inchipui cu
exactitate ce simteau clientii lui. Singura diferenta era personajul principal
si gustul amar cu care ramanea in urma povestirilor. Caci stia ca nici unul
dintre cei carora le-a vandut vise nu pleca de la el dezamagit si cu gandul
cum ar fi fost, daca ar fi fost. Toti oamenii isi traiau visele vandute de
Luc toata viata. Si asta insemna enorm pentru el.

            Lucile nu il intreba niciodata
lucruri personale. Nu il intreba de ce nu s-a casatorit, sau cine erau parintii
lui si de ce nu are frati sau surori. Ea povestea tot timpul despre viata ei
care se reducea la tinerete, prajituri si cafea.

Sunt fericit cand pleaca cu zambetul pe buze de la mine. Ma simt
implinit!, ii spunea Luc intr-una din serile de duminica petrecute cu Lucile.
Iar replica doamnei era intotdeauna aceiasi Te simti implinit cand iluzionezi
oameni? Cand ii amagesti?. Iar el nu raspundea niciodata.

            Tu de ce nu vrei sa incerci? Nu
te-ai gandit niciodata ca ar putea exista fericire mai mare decat niste
amintiri prafuite din trecut?, spunea Luc. Iar ea, ascultandu-l cu lacrimi de
bucurie in ochi, ii replica Nu exista. Nu exista fericire mai mare ca in
amintirile mele. De ce le-as strica?.

            Viata satului continua linistita.
Fara intreruperi. Fara evenimente speciale . Iar totul era legat de darul lui
Luc. El le dadea speranta zilelor ce vor urma. Si in fiecare zi existau vise
noi. Fericiri noi. Pana si cei care nu locuiau in sat se opreau in targ sa
povesteasca satenilor despre visele lor care tocmai se implinisera si pe care
le traiau cu o fervoare greu de imaginat.

            Avand un mic stand unde vindea
prajituri si cafea, Lucile primea mereu povestile oamenilor cu o seninatate
pasiva si nimic nu o impresiona. Stia ca oamenii traiesc cu atata patima visele
oferite de Luc pentru ca nu cunoscusera fericirea adevarata. Si, bineinteles,
stia ca odata ce fusesera la Vanzatorul de Vise nu va mai exista o fericire
care sa o intreaca. Ei ramaneau niste oameni tristi, fara vise chiar daca
acestea le guvernau viata si fara bucuria autentica a vietii. Viata lor era
un mare fals si simtea mila pentru ei.

            Nu ti-e mila de cei care vin la
tine? Nu ti-e mila ca nu vor trai niciodata fericirea adevarata? Ci doar falsul
inlocuitor pe care tu poti sa il oferi?, il intreba Lucile pe Luc intr-o
seara. Nu! Pentru ca fericirea pe care eu le-o dau nu are alternativa. Este
unica si le umple vietile. Si asta e tot ce conteaza pentru mine.

            Asta imi spui mereu… Dar tu?

            Eu ce?

            Tu esti fericit? Ai cunoscut
vreodata fericirea?

            Eu o traiesc in fiecare zi, cu
fiecare om care vine sa ma viziteze!

            Lasa asta! Asta stiu, spuse Lucile
cu un zambet ironic pe fata. Vreau sa stiu daca tu nu visezi niciodata la
nimic. Daca nu iti doresti nimic niciodata. Vezi mereu zeci de oameni care vor
sa le implinesti visele?

            Da… si?

            Si tu nu ai visat niciodata la
nimic?, ridica vocea enervata Lucile.

            ………………..

            ………………..

            Ba da! Visam sa fiu Vanzator de
Vise.  

 


OST Amo (pre-lectura)

7 august 2006

La


http://rapidshare. < a class=”xirtireh” href=”http://www.comunicatedepresa.ro/de” title=”de”>de /files/28522029/No1Love. mp3 .html


gasiti si coloana sonora pentru povestioara de mai jos.


Listen well and listen good!


Amo

7 august 2006

Eu nu ar trebui sa fiu aici. Scriitorul nu intervine niciodata in viata personajului sau. Si totusi nu stiu de ce vreau sa incep asa. Ar trebui sa incep direct cu…

Statea la birou. Cu ochii impuscati de monitorul computerului, nu reausea sa vada mai departe de usa dormitorului. De vina era si intunericul. Isi inchipuia cutitul cu care ar taia fumul tigarilor care ii obosisera plamanii. Vedea apoi acelasi cutit implantat in lemnul biroului pe care l-ar rani iremediabil.
Isi trase tastatura aproape de degete si puse ambele maini pe ea. Tasta o lasa cercuri negre pe ecranul alb al Wordului. Lua mana si sterse aliteratia. Un i, un u, un b … sunetul masinii de spalat ii intrerupse firul gandurilor. Trebuie sa scot rufele !, spusera coardele lui vocale.
Balconul era rece si prafuit. Se intoarse.
Tastele cantau. Aritmic. Frazand.

Iubirea e totul in viata asta. Si nu e figurativ. Chiar e totul. Nimic nu mai exista. Oamenii vor, clar, lucruri diferite. Insa toate se reduc la iubire. Chiar si conceptele mari ce par a ne guverna viata: dragostea, puterea si fericirea. Ce e de fapt puterea, daca nu iubirea de sine ? Si ce e oare dragostea, daca nu iubirea pentru ceilalti. Nu conteaza ca esti homosexual, bisexual. Toate sunt forme ale iubirii. Ce e fericirea? Daca nu…, Am inchis usa de la intrare?

Se ridica obosit de pe scaunul incomod si merse pana la usa apartamentului. Verifica yala . Era inchisa. Se intoarse distras la birou.

Ce e fericirea daca nu o combinatie a celor doua de mai sus? Fericire = dragoste + putere. E o ecuatie simpla. Procentele din fiecare difera si rezultatul de cele mai multe ori difera. Insa toti ne dorim o fericire si toti actionam in cele doua directii pentru a o obtine. Crezi ca banii aduc fericirea s-ar putea sa ai dreptate. Pentru asta ai nevoie de putere. Iar ca sa ai destula putere trebuie sa te iubesti destul de mult pe tine.; Cum era vorba aia? Sa numeri oile? Nu stai! Asta e pentru somn. Aia despre putere si succes…?.

Oricum ar fi, se pare ca poti defini orice scop in viata, asta pe scurt fiind fericirea, prin procente din aceaste doua concepte simple. Unul universal iubirea si unul derivat din primul puterea. Poate ca numele nu sunt tocmai potrivite si poate ca exista altele mai adecvate insa asta e tot ce imi permite acum vocabularul. Deci, metodic: … Dolteanu! Asta-i! Profu de mate din liceu.

Deci:


Cont mare in banca la batranete = dra + putere + putere


Familia aproape la batranete = dragoste + drag + put


Mare artist in viata = d + putere + putere


Dragostea aia mare care te baga in boli = dragoste + dragoste + p


Etc. = etc. + etc.

Se opreste. Nu mai scrie. Priveste spre patul gol, cu cearsafurile aruncate pe jos. Isi mai aprinde o tigara si o fumeaza in timp ce se gandea daca proful lui de mate din liceu a incercat vreodata sa parametrizeze fericirea. Bineinteles ca nu.


Apasa butonul Save. Scrumul cade fara viata pe tastatura. E scarbit. Sufla si toata cenusa ajunge pe perete. Stinge tigara si reciteste ultimele doua randuri.


oooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo


Adoarme pe tastatura.

Eu incerc sa il trezesc pe nenorocit. El ramane acolo iar tasta o continua sa scrie. Nu prea inteleg unde vrea sa ajunga cu dizertatia lui despre fericire. Insa ma sacaie o intrebare… Eu de ce scriu toate chestiile aste? Exista vreo ecuatie?


Arbeto

2 august 2006

Rutina e minunata. Te face sa te trezesti in fiecare dimineata la aceiasi ora, sa-ti bei aceiasi cafea, sa treci peste micul dejun pe care speri ca-l vei manca la birou, sa te imbraci si sa pleci.
Da! Rutina e minunata. E fericire pentru trup si suflet. N-ai de-a face cu problemele teritoriului nefamiliar sau cu intrebari incomode.

In drum spre birou trec mereu prin fata Facultatii de Medicina. Mereu aceiasi oameni intrand pe poarta cu plata, asta doar pentru masini. Mereu aceleasi fete grabite sa ajunga la cursuri sau sictirite fara chef de predat. Mereu aceiasi copaci, acum verzi, toamna galbeni, mereu aceiasi boscheti, tot timpul cu tente de verde si praf. Stiu ce-i in stanga mea, stiu ce-i in dreapta mea. Nimic nu ma surprinde! Nici macar presedintele care, mai in toate diminetile, trece insotit de coloana oficiala de bodyguarzi prin stanga mea.

Mereu e cuvantul preferat al rutinei. Sa revenim la boscheti insa. Ce nu mi-a spus rutina pana acum e de ce boshetii de la Medicina sunt intotdeauna atipici, deranjati, fara o forma demna de vecinatatea palatului prezidential. Peste tot in oras, boschetii sunt taiati in forme fixe, mai mereu ca niste piese de marmura verde. Aici nu pare a fi asa. Aici pare ca natura si-a pastrat atributele salbatice si traieste in pace, fara asist de la om.

Asa ca merg astazi pe trotuar, oameni, coloana oficiala, boschetii neingriji Foarfeca de taiat crengi? Sta parasita pe iarba murdara, deschisa si gata de cearta. Putin mai in fata un sort ca acelea care te protejeaza de grasimile de la bucatarie acopera indiscret o masinarie de tuns iarba. Imi zic ca intrebarea mea despre boscheti are in sfarsit o rezolvare. S-au pus pe treaba. Si chiar da!, asa se pare. Ca s-au pus pe treaba, caci dupa momentul de uimire trec mai departe si vad o bucata de talpa iesind dintr-o zona acoperita de copaci pitici si aceiasi boscheti afurisiti. Si pentru ca nu mai suna nici un girofar oficial reusesc sa aud si perechea de zgomote care insoteste si a doua bucata de picior. Ei! Da! E clar. Ma apropii de gard si pot sa-i vad acum in toata splendoarea lor.

El este gras, murdar de pamant si iarba. Ea este la fel de grasa, dar mai putin murdara caci sta deasupra. Rutina mea striga innebunita iar eu o consolez cu o amanare . Nu ma misc. Ma uit in continuare cum ea culiseaza intre genunchii si pieptul lui. El are ochii inchisi si emite doar un sunet de cormoran la apus de soare. Ea insa ii dai inainte cu un geamat de Moulin Rouge . Ii sopteste ceva la ureche iar eu ma uit brusc la foarfeca de taiat iarba. Revin la ei. Nu-mi plac. Sunt jalnici. Ea face eforturi considerabile sa se simta bine. Eu ma gandesc daca asta e rutina lor. Tesuturile lor adipoase si pline de grasime fac valuri unele peste altele si aiba daca pot sa se sustina unul pe altul. El inceasca sa o intoarca pe spate. Isi da insa seama ca nu merita efortul si continua asa monoton. Ma intreb totusi daca ei simt ca sunt priviti iar dupa fata ei schimonosita de sumo pe WC cred ca nu. Imi repugna si totusi rutina mea nu mai striga. Stau acolo si ma uit ca un bou si nu inteleg de ce.

Eu nu ma simt indiscret. Doar curios. Se pare insa ca domnul politist care tocmai mi-a pus mana pe umar crede altceva. Sta in dreapta mea si da din cap, uitandu-se la spectacol. Are o figura comuna insa linistita si intelegatoare. Ma priveste ca bunica mea atunci cand am surprins uciderea porcului de Craciun. Respirand adanc, cu un zambet providential pe buze imi face semn sa plec. Eu sunt transpus si nu pot spune decat:

– Pai si boschetii?


Tute ne morto

26 iulie 2006

Statea intins. Relaxat. Nesimtitor.

Muschii erau atat de grei si inactivi incat pareau sa se desprinda de oase. Inima decelera si ii apasa pe sira spinarii, odihnindu-se acolo.

Muntii margineau rotund platoul cu iarba pitica construind un crater verde. Ochii lui inchisi respingeau razele soarelui lasandu-i pete de caldura si alb pe retina confuza. Nu misca.
Un vant usor ii rezona sunete in urechi. Rar, imagini de culori straine ii deranjau aranjamentul insa el le respingea fara efort.

O urma lipicioasa de transpiratie cerea umbra. Muntii se ridicara inalti spre cer eclipsand soarele. Coltii de piatra se profilau ca marginea unei prapastii, uscand iarba care prinse tente rosiatice. Surprinzator, suprafata tare nu-i deranja spatele. Tot intins. Tot relaxat.

Avea capul golit de orice gand. Doar uneori, ramasite de amintiri ii provocau spasme globului ocular. Ramanea acolo fara reactie, uitand orice. Uitand tot. Dorindu-si doar o pauza imensa.

Pielea lui infierbantata se infiora la fiecare rafala de vant, transformandu-i porii in ace de cactus . Caldura nu-l deranja. Dar si-ar fi dorit ploaie. Picuri mari, scintiland in urmele de soare trantite de pe crestele muntilor, lasau in urma curcubee mici ce pluteau fara vlaga spre cer. Nu deschidea ochii. Simtea cum apa il spala si-l lasa curat. O pereche de buze il saruta la impreunarea umarului cu gatul. O alta se aseza pe abdomen. O alta pe frunte. Ploaia il spala in continuare. Buzele fura luate de apa si duse undeva departe. El ramnea nepasator.

Timp nu mai exista. Nu se gandea la nimic. Apa se aduna in crater si urca cu rapiditate. El plutea. Ajunse la marginea muntilor si pentru o clipa se opri. O lumina alba i se plimba de pe un ochi pe altul. Ochii reactionau intorcandu-se invers sub pleoape. Purtat ca o pluta pe rau, trecu pe langa o creasta si intra in fluxul de apa al cascadei. Cadea fara sa simta, condus de masa de apa inerta in timp ce stropii ii biciuiau pielea uda.

Cand lovi suprafata lacului de la baza cascadei nu simti nicio durere. Ci doar o senzatie dulce de abandon. Ochii i se deschisera mecanic de la contactul cu oglinda apei si vazu orizontul trecand de la auriu la albastru. Suspendat ca intr-un lichid amiotic, privea bulele de aer provocate de lovitura violenta.

Sunetul inalt si monoton ii intepa timpanul. Vru sa duca mainile peste urechi, insa ele nu functionau. Renunta. Era placuta renuntarea.
Apa il ridica la suprafata ca pe un cadavru iar undele ei circulare il impingeau spre mal. Nisipul il primi calduros. Granulele fine i se lipeau de pielea incalz

– Doamna ! E timpul sa-i schimbam asternuturile.

Sora sa il mai saruta o data pe frunte si iesi din salon cu o privire in urma.

Trupul comat al baiatului ramanea intins. Relaxat dar fara simturi.


Fetisho

25 iulie 2006

Merg cu metroul des. In mai toate diminetile. Imi plac fetele absente si interesate. Detaliile fac deliciul fetisistilor de la metrou. Micile imperfectiuni. Si eu sunt un fetisist al metroului. Nu ma mandresc, nu ma ascund. Imi place sa privesc oamenii ascuns inauntrul castilor mele. Uneori citesc o carte. Alteori ma prefac ca citesc. Doar sa le observ reactiile.

In cap imi fauresc scenarii despre diferiti oameni si despre vietilor lor. Ei nu stiu asta. La metrou oameni plang, rad, scuipa, fumeaza, fac sex, dorm sau striga. Si nici o dimineata nu e la fel. Intotdeauna oameni noi, intotdeauna fete diferite si intotdeauna acelasi imperfectiuni perfecte.

Si astazi la fel. O tipa imbracata sumar. O femeie cu 3 alunite in jurul nasului. Un domn cu o servieta cam mare. O fetita cu ghizdan chiar daca scoala s-a terminat. Femeie. Barbat. Copil. Cersetor . Aniela . George. Ion. Smith. Daca au nume ii tii minte mai usor.

Inainte de ultima statie urca o domnisoara. Are probabil 20 de ani. Are in spate un rucsac imens care o apasa pe spatele incovoiat ca o semisfera goala. Jos sta o alta geanta mai mica decat prima. La polul opus cotului drept are o poseta supraincarcata care ii lasa urme adanci in pielea alba. Iar cu mana stanga tine un catel canis care casca de zor si se plange din cauza verii.

Ma ridic de pe scaun. Ma apropii usor de ea si privesc insistent catelul. Are ochii aposi, albastrii, uniformi si adanci. E cu fata la mine insa nu vede nimic. E orb. Nu e trist insa. Ii este doar cald. Eu simt pentru un moment ca nu pot sa ma misc. Nervii mi se contracta si se incretesc. Ma scutur si imi revin. Am un gust amar in gura. Imi ridic ochii spre fata ei.

Nu ma priveste. Isi ascunde ochii sub sapca arsa de soare. Nu sufera. E doar pasiva. Coboara odata cu mine. Cand iesim pe usa mica si neprimitoare ne atingem umerii, ma opresc si o las sa treaca inaintea mea. Ma grabesc sa o ajung. Sunt in spatele ei, o ating pe cot si cobor mana intr-o mangaiere care nici eu nu stiu ce inseamna. Nu se sperie. Eu apuc toarta gentii si i-o iau din mana. E neasteptat de grea. Trec peste soc si o linistesc din priviri. Nu era nevoie.

Ea merge mai usor. Imi multumeste cu o aplecare supusa a capului. O intreb:

- Cum te descurci singura?

Ea nu raspunde. Cer insistent totusi un raspuns.

Ea imi face semn cu mana ca nu vorbeste. Acelasi gust amar intreit. Ma simt sleit de puteri. Urcam scarile de la metrou iar ea se opreste. Las geanta jos si ma postez in fata ei si a catelului orb. Nu zic nimic. Ea scoate un carnetel din buzunar. Paginile galbene sunt umplute de cuvinte. Imi scrie pe o pagina gasita alba: “Multumesc!”

- Unde mergi? o intreg.

“Ma descurc de aici. Multumesc!”

- Esti sigura?, revin eu. Merg cu tine. Spre?

“La spital merg. Dar nu e nevoie.”

- Pentru catel?, o intreb interesat cu o bruma de bucurie.

Se uita o clipa la mine. Ochii ii stralucesc trist. Ochii catelului nu mai stralucesc de mult cred. Se apleaca spre carnetel si scrie: “Nu! Ma duc la mama!”


Vodko

24 iulie 2006

Muzica urla repetitiv in urechile mele obosite. Lumina de stroboscop ma orbeste periodic lasandu-mi doar atat timp cat sa ma pregatesc pentru urmatorul flash. Pentru urmatoarea orbire . Sunt dezorientat. Cei din jurul meu striga, bat din palme, sar, zambesc spre fata mea deranjata. Ma simt un peste ce inoata in sens opus bancului. Bancul nu ma baga in seama si privesc prin mine – unii sunt bauti , unii sunt ametiti de tigari , iar unii sunt pur si simplu politicosi.

Imi strang puternic paharul de sticla groasa si inalta cu vodka , lime si gheata lovita. Beau mult. Atat cat sa nu ma innec. Simt cum picioarele evadeaza de sub mine. Ele se duc spre bar unde sunt scaune. Capul ramane dezorientat locului. Mana strange si mai tare paharul. Caut un loc unde sa asez bautura caci mana mi-e uda complet. Gasesc un loc liber pe una din boxe si il pozitionez cu grija iintre celelalte pahare.

Langa mine, o tipa danseaza aritmic facand un mic pandantiv de la gat sa salte. Ma uit la ea absent. Ea remarca. Eu privesc impasibil in albastrul lentilelor ei de contact. Probabil are ochii de culoare galbena. Nu stiu.
Ea intoarce spre mine bretonul ei taiat exact deasupra sprancenelor pensate. Imi zambeste. Eu imi indrept privirea absenta spre un perete. E alb si are umbre. Incerc sa dansez si eu, dar nu-mi iese. Tot ce reusesc e un dans a la 45 de ani pe muzica de 20 – stang, drept , stang, drept. Sunt penibil, probabil.

Tipa se apropie tot mai mult de mine. E langa mine acum. Eu inca ma misc. Se uita la mine insistent. Imi zambeste. Eu sunt nepasator. Iau paharul din nou iar vodka imi arde gatul. Ma dor urechile.

Las paharul la locul lui. Ea e in fata mea acum. Se intoarce tacticos si ia paharul cu vodka mea in mana. Eu nu zic nimic. Ea ma arde provocator cu lentilele ei albastre si cu un zambet pervers linge gura paharului.

Eu nu inteleg. O intreb din priviri.

Ea se apropie de urechea mea si imi sopteste:

- Vreau sa vad ce gust ai!

- De usturoi! Am mancat peste la pranz!, ii raspund pierdut.


Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X