kajero

Faceti cunostinta cu Leo .

Leo are 23 de ani si e un tip dintre cei mai obisnuiti. Are o pasiune si are un vis. Leo are o iubita, niste parinti care il sustin si cativa prieteni care il apreciaza. Iubeste muzica si isi doreste sa devina chirurg.

Leo merge la o bursa de 3 luni in Italia. E plin de energie si asteapta foarte multe de la cariera de chirurg. E anul 4 la universitate si este deja creditat cu un viitor stralucit de profesorii straini pe care i-a cunoscut in Roma.

Insa Leo trebuie sa se intoarca in Romania. Experienta l-a schimbat si vrea sa impartaseasca tuturor ce a invatat, ce a vazut. Saluta pentru ultima oara pamantul de la Mediterana si urca in avion. Isi ia locul pe scaun. Avionul se pune in miscare iar Leo ia in piept cu o placere ciudata si explicabila acceleratia la decolare. Deasupra norilor cerul pare invers.

Cand nu are bisturiul in mana. Leo e un tip boem. Iar acum, in aer , cu picioarele pe nori, isi scoate CD Player-ul si isi indeasa castile adanc in urechi chiar daca pilotul a interzis folosirea aparatelor electronice pe perioada zborului. Muzica ii bate timpanele iar el nu mai aude nimic. Vede un nor, o bucata de apa , un spate de pleoapa si iar un nor. Se gandeste la iubita care il asteapta acasa, la revederea prietenilor si ca ar trebui sa calatoreasca mai des . Sa isi traiasca tineretea. Leo e fericit. E multumit. Urmatoarea melodie si zambeste. Zboara pentru prima data si i se pare ca e minunat. Leo nu aude anuntul capitanului ca ceva e in neregula. Simte doar trepidatiile din aripile avionului. Cu mana la centura de siguranta se intreaba de ce mastile de oxigen cad. Leo nu aude decat muzica. Fetele schimonosite ale celorlalti zburatori nu il impresioneaza. A vazut multe in viata. Isi aseaza bratele pe scaunul din fata si priveste obrajii unui copil in fasa. Mama acestuia plange si il strange la piept. Capitanul cere calmul calatorilor.

Leo nu mai aude nimic in casti. Sirena ambulantei, insa, il face sa deschida ochii pentru un moment. El se intreaba daca s-au terminat bateriile CD Player-ului. E luat pe brate si lesina.

Camera e alba. Leo se gandeste ca si sunetul camerei trebuie sa fie alb pentru ca nu aude nimic. Asistenta care intra in camera e si ea alba. Il mangaie pe par si se uita la mama lui Leo care intra plangand. Bandajul din jurul gurii nu il lasa sa vorbeasca insa ochii sai pun intrebari. Mama il saruta si ii arata un ziar – 50 de morti, 90 de raniti. Leo e unul dintre cei raniti iar mama sa zambeste.

Singur din nou, pe timpul noptii, Leo se intreaba de ce nu aude. Se intreaba de ce s-au prabusit. Se intreaba de ce nu mai aude muzica. Ia ziarul de pe dulapul metalic de langa pat si citeste stirea despre prabusirea avionului – cercetarile preliminarii indica defectiunea circuitelor electronice ale sistemului de comanda. Leo nu stie ce inseamna asta. Citeste mai departe – supozitiile despre cauzele defectiunii merg pana la posibile interferente ale unor dispozitive necunoscute cu aparatele de la bordul avionului.

Leo lasa ziarul din mana si doarme. Isi aminteste putin. Stie ca nu e vina lui dar se intreaba cu voce tare daca poate sa fi fost vina lui. Nu aude intrebarea si nici raspunsul.

Dupa o luna iese din spital. Leo nu mai aude nimic, niciodata si si-a pierdut o mana. Mama sa il tine strans de cealalta iar in drumul cu masina spre casa se opresc la cimitirul din preajma aeroportului pentru a vizita mormintele celor 50 de zburatori cazuti. Leo nu coboara din masina. Isi lipeste urechea inutila de geamul masinii si ii face semn mamei sa porneasca.

Leo ajunge acasa unde il asteapta iubita lui cu un buchet mare de ciocolata. El o saruta si se aseaza langa ea. Ea nu stie ce sa zica iar el oricum nu ar auzi. Mama sa deschide un plic de unde scoate 2 radiografii si alte cateva hartii pe care i le arata – proteza de plastic este ideala pentru activitatile cotidiene si chiar si pentru cele ce necesita mobilitate sporita. Leo ii spune mamei pe un ton pe care nu il intelege ca nu are nevoie de proteza.

Din patul lui poate vedea sirul de blocuri care se apleaca spre fereastra lui. E ora 12 iar Leo nu doarme. Isi tine restul de mana cu degetele cu privirea fixa in tavanul alb al camerei. In cap ii ruleaza muzica preferata impregnata cu plansul mamei ce isi strangea copilul la piept. Se intoarce si isi ingroapa fata in perna ce miroase proaspat – a primavara si aloe. Melodia se schimba in sirena ambulantei altoita cu sunetul mocnit al focului ce arde metalul rupt al avionului.

Leo se ridica din pat si deschide fereastra. Aceiasi melodie si acelasi alb care il lasa amortit. Se imbraca fara ajutorul protezei de plastic. Sireturile de la pantofi ii creeaza dificultati. Le lasa desfacute. Scoate un CD pe care il introduce in combina portabila pe care o ia cu el in masina mamei.

Leo poate conduce cu o mana. Nu isi face probleme. Drumul e ud iar luna manjita pe sosea. Crucile sunt asezate simetric si cadentat in pamantul afanat. Miroase a fum. Leo paseste apasat cu combina in mana. O aseaza langa el pe unul dintre mormintele de marmura cumparate din asigurarea companiei aeriene. Nu se aude nici un zgomot.

Leo are acum luna deasupra capului. Da drumul la muzica si cu ochii uscati, priveste cum melodia aluneca fluid printre crucile albe.

  

         Cadavrele priveau livid catre tavan, cu un aer nepasator si putin plictisit, de parca poza in care se aflau era privita intr-o galerie de arta contemporana. Aerul inchis ce brazda mobilierul sarac al camerei nu mai iesise de mult afara si deja isi cerea drepturile imprastiind in jur miasme grele cu o nervozitate rar intalnita. Parca si lumina se ferea sa patrunda prin draperiile roz cu motive Flower Power imprastiind doar razele rebele pe cearsafurile patate de sange. Elipse pline, sectiuni in sfere si puncte mici rosii incepusera sa prinda o culoare maronie semn ca trebuiau duse acolo unde pleaca toate petele cand se satura sa pateze.

         Trupurile nefiresc de fara viata erau cazute. El era un baiat. Ea era o fata. El statea lungit, pe un fotoliu foarte confortabil in alte imprejurari iar ea atarnata intre fotoliul neocupat si pat. Rana de cutit de la gatul ei drenase tot lichidul vital din corp si acum venele se sufocau. Era o rana adanca, lasata de o ura imensa si fara margini, o ura descriptibila doar prin forma neregulata a crestaturii pereche cu un canion american la apus de soare cand caldura preface praful rosu intr-unul aproape negru. Coborand in jos, spre sani, suvoaiele de sange dadeau la iveala niste pistrui timizi, innecati si fara vlaga lor simpatica. Erau doar niste urme. Erau doar niste marturii ale unui piept bogat in amintiri, povesti si nuvele despre placerile lumii si mirosul crinilor la rasarit.

El nu mai spunea nimic de mult. Cu fata intoarsa spre impreunarea dintre perna verticala si cea orizontala a fotoliului, se putea distinge un rictus uitat si surprins. Catifeaua ce imbraca fotoliul il iritase in caderea amortizata, iar cotul ii era acum rosu, concurand cu fluviul uscat ce trecuse peste Polul Sud al cotului. Genunchiul descria alaturi de umarul drept, ochiul stang si talpile picioarelor un Car Mare tridimensional si sucit. Pozitia era clar incomoda iar degetele mainii pe care se sprijinea intreg trupul probabil ca preferau sa fie ale altcuiva.

In cutitul de bucatarie manjit de sange se vedeau ochii lui de plastic – mari si deschisi. Ascuns neglijent sub piciorul din pozitia sezut, striga dupa o carpa care sa stearga urmele violente si rosii de pe lama de aluminiu, perfecta pentru taiat conserve, morcovi si carne, chiar si cu os. Blana ce acoperea plusul nu absorbea deloc. Comerciantii nu se gandisera la asta cand il facusera. Se gandisera doar la efectele estetice ale noii blani artificiale, generatie urmatoare.

Se simtea murdar insa nu mai avea ce face. Statea pe feselului lui pline de margelute de polistiren si admira scena macabra cu inima pe care nu o avea stransa. Uneori adierile de curent din camera ii miscau urechile maronii si rotunde care nu mai auzeau acum decat un strigat disperat de salvare care-i facea perii – tot artificiali – din ureche sa sara in exterior.

Nemiscat statuse mereu. Dar parca acum, cu trupurile lipsite de viata atarnand spre covor, linistea era mai patrunzatoare ca un ochi de apa uitat intr-un butoi. Nu mai avu energia sa ii mute. Pozitiile lor il satisfaceau si il dureau in acelasi timp. Pisica disparuse de mult. De la prima lovitura de cutit. Nu mai mieuna nimeni. Nu ma mangaia nimeni. Si nu se mai pisicea nimeni. Cand vazu sangele tasnind din umarul baiatului, alerga spre fereastra deschisa de la bucatarie si sari pe geam. Ii ramasesera opt vieti, dar era bine si asa. Nu avea de gand sa le petreaca cu un psihopat in casa. Jos, pe asfalt, sub fereastra garsonierei, pe fundalul sonor al metalului taind carnea rosie, se intreba ce va face mai departe. Nu stia. Stia doar ca nu mai suporta mult strigatele disperate ale fetei care era pedepsita sa priveasca neputincioasa suvoaiele de sange ale iubitului ei. Blana nu se manjea. In continuare era o mare porcarie caci dupa fiecare lovitura e cutit, lasa dare de sange subtiri si dezordonate pe orice atingea cu laba lui cu degete butucanoase si moi.

Era prima data cand simtea vriia sangelui. Si se gandise ca o sa-i placa. Ii urmarise indelung de sus, de la casuta lui aflata pe un dulap de haine, plin de praf dar destul de intim incat sa nu-si mai doreasca sa plece niciodata. O ora, doua, trei. Decise sa atace cand amandoi priveau la televizor programele lui de pe Discovery pe care ea le ura. Dar le suporta caci isi iubea iubitul. De sus, el intelegea asta foarte bine. Mai ales atunci cand ea se schimba in camasa de noapte.

Erau doi tipi linistiti si nu ieseau foarte mult. Doar la evenimentele mondene. Si atunci se imbracau de parca erau clovni. El ii iubea in continuare si ii aprecia pentru ce erau. Nu stia cu ce se ocupa. Pentru ca acasa nu vorbeau niciodata de serviciu . Pentru o clipa isi reaminti ca nici macar nu stia ce e ala un serviciu. Statea singur pana seara cand se intorceau amandoi acasa, facandu-si planuri despre cum isi vor petrece clipele impreuna. Nu se intampla niciodata nimic. El ramanea mereu pe dulapul lui plin de praf din lemn ieftin, de altfel destul de confortabil. Ei ramaneau pe fotoliile lor in fata televizorului. Insa continua sa isi imagineze si sa viseze ca un peste de rau care viseaza la mare. Si era fericit. Aveau si ei visele lor despre care vorbeau frecvent sub urechile lui. Visau sa se mute intr-o casa mare. Iar atunci isi inchipuia unde va sta el, probabil pe cel mai frumos dulap din casa. Poate un dulap din lemn de nuc. Sau cires.

Ii admira. Si era cu ochii doar pe ei. Pe ei si pe nenorocita aia de pisica. Daca el ar fi fost caine ar fi facut-o ferfenita de mult. Ei insa o iubeau foarte mult. Si pe el il iubeau foarte mult. Dar lui nu-i dadeau de mancare laptic si oua fierte. Nu-i dadeau pliculeturi cu bunatati de firma. Lui nu-i dadeau nimic decat o privire cand plecau. Bine! E adevarat! Era o privire dragostoasa si cu mult inteles. Dar nimic mai mult. Pe cand ghemul ala de blana alba cu pete negre era mereu tinut in brate si alintat. Torcea si se prostea in poala lor. Si, culmea, pentru asta era rasplatita. Nu cunostea indignare mai mare. El nu era genul care sa o imite sau sa se intinda in fata lor dupa un somn adanc. Se considera mai sobru si chiar mai simpatic decat ea.

Cand ei nu erau acasa, pisica urca des la casuta lui. Venea pe dulap cu un aer ingamfat, mieunand si deseori punand capul pe piciorul lui imblanit. Dormea. Si dormea atat de linistit. Insa el o ura. O ura cu toata fiinta lui. Ea insa era nonsalanta si nu ii pasa de ce credea el. Voia sa doarma, dormea. Voia sa i se urce pe cap, intre urechi, o facea fara nici o jena. Iar el suporta fara sa cracneasca. De cand intrase pe usa ii pusese gand rau. Pentru ca stia ca in timp scurt urma sa fie inlocuit. Iar cand se trezea din somn, pisicuta mica si draga se spala de praful adunat in casa lui. Auzi! Vii la mine, dormi si apoi te mai si speli in fata mea, intr-un mod jignitor si condescendent. Mereu ii veneau in cap cuvintele astea. Si nu si le putea scoate. Incercase la un moment dat, dar exact atunci au intrat cei doi iubiti in casa si s-a lasat pagubas. Bineinteles ca pisica era deja la picioarele lor si cersea smechereste mancare scumpa. Iar ei, ii dadeau caci le era draga.

A stiut intotdeauna ca atunci cand baiatul a adus-o prima data in casa ceva se rupse. Avea o funda rosie la gat si ochii mici. Fata o primi la sanul ei cu lacrimi in ochi si cu multumiri pe buze. A fost ziua lor fericita . A fost ziua lui nenorocita. Un timp nu au lasat-o jos din brate. O priveau, o mangaiau, o gadilau, o faceau sa toarca, o hraneau cu lapte UHT si ii periau parul de pe spate. Isi luasera chiar concediu cateva zile pentru a avea grija cat mai mult de ea. Se gandi ca nici concediu nu stia ce inseamna. Insa erau toata ziua acasa, deci ceva se schimbase. Pentru cateva zile nici nu l-au mai privit. Nu i-au mai vorbit. El ramanea in acelasi loc, cu aceleasi sentimente, cu aceiasi fidelitate si aceiasi dragoste pentru ei. Neconditionata, crezuse…

Insa lui nu i-au dat niciodata lapte. Iar asta il innebunea. Cu toate ca stia ca lor le pasa de el. Il iubeau. Ei au fost cei care l-au scos din masa anomima de magazin si i-au dat un nume. Vasile. Asa il chema. Si lui tare ii placea numele asta. Mai ales cand il strigau si ii admirau ochii lui sinceri si de plastic. Uneori il coborau de pe dulap si il scuturau de praf, iar el era in culmea fericirii. Ar fi plans insa nici o lacrima nu se lega de blanita lui artificiala. Erau prietenii lui. Erau parintii lui si el era confidentul lor. Caci uneori baiatul venea la el si ii spunea secrete. Alteori venea ea. Si ea ii spunea secrete. Insa ele asa vor ramane. Nu trebuie spuse. Caci sunt secrete iar el ii iubeste. Ii iubeste caci el e singurul. Nu mai au pe nimeni.

Singurul. Singurul pe care il luau in brate si il strangeau pana ii paraiau perlutele moi dinauntru. Singurul cu care ea dansa uneori singura in casa. Singurul caruia ii cumparau maiouri de lana iarna. Sigurul pe care ea il saruta pe nasul lui facut din ata neagra. Singurul. Singurul. Singurul. Iar el se simtea atat de bine si fericit pentru ca stia ca, in general, ei nu ii placeau animalutele de plus. Insa era mai special. Il primise la un eveniment monden si se indragostise imediat de trupul sau corpolent , de culoarea lui maronie si de ochii lui niciodata schimbatori. Dupa evenimentul monden, cand a fost adus acasa, auzise chiar si discutia celor doi.  Baiatul era nedumerit in legatura cu bucuria ei mai ales ca stia ca nu agreea nimic de plus. Iar ea raspunse exact ca mai sus – e special. E altceva. Si il stranse in brate mai tare ca pe un colac de salvare. Nu ii pasa de ce spunea iubitul ei. Nu i-a pasat nici macar atunci cand el a intrebat-o, cu zambet si ironie, daca ursul de plus nu va fi gelos cand el o va saruta sau o va strange in brate.

 

 

 

La cort ma trezesc. Trezesc sora. Trezesc prietena sorei. Verific respirat victima. Sterg victima de sange. Vine ambulanta. Il ia. Mergem cu el. Fetele plang. Ii verifica buzunarele: bani nu mai are. Acte nu mai are. Nu mai are nimic decat telefonul. Eu ma intreb cum de nu i l-au luat si pe asta. Imi aduc aminte ca trebuia sa filmam rasaritul cu mobilul ala tare. Acum s-a irosit. Si totusi intru in „Filmele mele” si cu imaginea supradimensionata a trei graunte de nisip aud dialogul fratelui cu atacatorii lui, care vorbeau cu accent de alcool: etc., etc., etc., „Nu rulezi si tu ceva?”, „Nu, amice! Nu prea as vrea! Ca eu nu fumez!”, „Hai, frate, nu fii porc. E tare marfa!”, „Chiar nu vreau! Dar daca vreti o rulez eu si o fumati voi”, „Da, frate! Bine.”, etc., etc., etc. „Si care-i treaba cu fumatul? E tare! Tu de ce nu bagi? Esti turnator?”, „Cee? Nu! Cum sa fiu… daca nici nu fumez!”, „Bai, esti bou?! Ne iei pe noi de prosti?”, „….”, „Deci asta-i faza! Esti turnator!”, „Nu, fra…

.

Oricum, toate astea
sunt valabile cand am loc in compartiment. Cand nu am loc in
compartiment nu prea stiu ce sa fac. O multime de oameni vor sa ajunga
la toaleta, vor sa fumeze sau vor pur si simplu sa se plimbe pe culoar
in speranta (inutila) ca vor gasi un loc liber, uitat de ceilalti
pasageri. Se sterg, se freaca si se ating te tine, de cele mai multe
ori intorcandu-se cu fata la 5 centimetri de mutra ta si enuntand un
“Pardon” plin de mirosuri. Mai mereu neplacute. Ei, cand nu ai loc in
compartiment speri sa se termine cat mai repede calatoria si incerci sa
iti gasesti un loc in care nimeni nu te loveste cu piciorul.

Si jocul a continuat
inca vreo ora. Chiar imi placea. Parea ca stiam amandoi un secret chiar
daca nu vorbisem deloc. Eu intorceam paginile, ea dezmortindu-se in
timpul asta, eu ma feream cand treceau calatori, ea de asemenea.
Intreruperile erau dese, insa, mereu, lucrurile se reluau acolo unde le
lasasem. Si nu lasasem decat un indice de pagina si rand. Pentru ca
atat exista – niste priviri ascunse si niste litere pe care le urmaream
amandoi.

Eram bucuros caci era
pentru prima oara cand simteam si traiam chestia asta. Era ceva nou
pentru mine, iar eu parca eram un scolar la o lectie noua. Ah.. nu! Mi
s-a mai intamplat la un moment dat. La metrou. Dar era vorba de un
batran slinos si nu se pune.

Si cum ziceam, imi
era bine asa. Savuram. Imi inchipuiam tot felul de lucruri la mine in
cap. Voiam parca sa ii zic ceva, dar nu o faceam pentru a nu strica
linistea aceea plina de inteles. Si nu i-am spus. Am continuat sa
citesc/inchipui pana la o statie unde am iesit pe peron sa iau aer. In
trecere aceiasi privire plina de inteles, aceiasi tacere a mea. Ea insa
nu a mai continuat jocul nostru. Caci si-a luat bagajul si a coborat.
Eu am stat acolo pe peron nestiind ce sa zic, uitandu-ma la ea
dezamagit de parca ar fi inchis o carte. Ochii ei spuneau… “pe data
viitoare”.

Il chema Luc . Insa toata lumea ii spunea Vanzatorul de Vise.

Traia intr-o casa mica, de lemn, construita cu greu si cu mult ajutor.
Izolat de sat si de viata agitata a targului din centru, batranul Luc isi ducea
zilele cu spatele la padurea de conifere din care isi lua mai tot ce avea
nevoie pentru viata. Fiu de muntean, invatase de la tatal sau cum sa
supravietuiasca cu putinul pe care-l avea si cu mai mult decat destulul pe care
putea sa i-l ofere padurea.

Chiar daca nu fusese casatorit niciodata, iar parintii ii erau ingropati de
mult timp, Luc nu ducea lipsa de companie. In fiecare zi era vizitat de oameni
veniti din diferite locuri, si astfel nu avea ragaz sa se gandeasca la
singuratate.

Ii spuneau Vanzatorul de Vise pentru ca, contra unei sume modeste, batranul
Luc le putea indeplini orice vis. Singurele conditii pe care le impunea,
ignorand chiar sanatatea si odihna sa, erau respectarea unui anumit program al
vizitelor si a promisiunii celui ce venea ca visul sau era cel mai de pret. „O
singura data se poate intampla minunea!“, caci asa o numea. Copilul il privea
pe batranul Luc speriat, strangandu-si tatal de mana, impartindu-si gandurile
intre spaima amenintarii ce suna providential si indoiala ce-l sfatuia sa mai
analizeze o data motivele pentru care isi dorea sa fie serif, „ca acela din
vestul salbatic si american“. „Da! Da!… Serif!“, isi completa tatal, dupa
care reconstrui in imaginatie justitiarul taramurilor pline de praf si pinteni
cu toate accesoriile si actiunile binecunoscute din benzile desenate.
  

            Tatal isi linisti fiul si fu condus
de Luc intr-o alta camera. Acum singur, copilul se intinse pe o canapea
improvizata din camera cea mare a casei si astepta. Vanzatorul de Vise se
intoarse si, monoton si precis se apuca de treaba. Arsenalul de obiecte
decorative care „erau esentiale in mestesugul sau”, existau de fapt pentru a
impresiona clientii si de a-l credibiliza pe el. Avea o blana mare de lup pe
care si-o arunca pe umeri in momentul cand aprindea doua lumanari mari si
galbene. Fumul innecacios al lumanarilor cucerea camera si totul era scufundat
intr-o incertitudine de nerecunoscut.

            Vanzatorul de Vise lua mana
copilului si rosti cuvinte straine de acesta. Copilul le asimila flamand si nu
dupa mult timp adormea. Visa. Zambea. Era fericit.

            Batranul Luc iesi din camera si
merse la tatal copilului. Statura de vorba, baura un sirop de rasini si
asteptara sfarsitul reveriei. Nu existasera clienti nesatisfacuti. Pentru ca
odata ce se trezeau din visul provocat isi aduceau perfect aminte cum banditul
a murit de glontul tras in duel, cum seful pompierilor a salvat de la moarte
douazeci de oameni, cum Julieta n-a mai murit in final si a trait fericitata
pana la adanci batraneti cu noul Romeo.

            Bogatia era cel mai frecvent vis
cerut lui Luc. O ora de amagire ii alimenta pe oameni pentru o viata. Era
specialitatea lui si de aceea povestile oamenilor nu erau niciodata identice. Cand
se inalneau satenii acesta era singurul subiect de discutie impartasindu-si
plini de patima unul altuia visele. Si in discutie intrau mai toti satenii
pentru ca de la tata la mama la fii si fiice, toti trecusera pe la Vanzatorul
de Vise. Rar mai gaseai in sat pe cineva care nu il vizitase inca pe Luc.
Printre acestia se numarau cei care inca nu aveau banii necesari si care faceau
eforturi in fiecare luna pentru a-i strange, scepticii care nu credeau ca viata
lor se poate schimba cu un singur vis si doamna Lucile.

            Cazul doamnei Lucile era indelung
discutat si intors pe toate fetele de gurile satenilor. Vaduva de tanara,
doamna Lucile ajunsese la o varsta considerabila si nu ar fi schimbat pentru
nimic in lume „amintirile minunate pe care le avea cu sotul sau” pentru o
amagire. Ea visa in fiecare noapte scenele rupte din amintiri indepartate iar
noptile erau cele mai fericite momente ale vietii ei. Isi traise restul vietii
hranindu-se cu cei cativa ani de fericire a tineretii si astepta nerabdatoare
clipa in care se va intalni in cer cu „iubirea si viata ei”.

            Luc insa o cunostea pe Lucile. Si
Lucile il cunoastea pe Luc. La inceput, din auzite de la consateni. Insa, fiind
singurele subiecte de discutie din sat nu a durat mult pana sa doreasca sa se
cunoasca. S-a intamplat intr-o seara de duminica.

De atunci, Lucile il vizita pe „Vanzatorul de Vise” uneori, dar tot in zilele
de duminica, caci atunci Luc nu lucra niciodata. Statea in casuta lui, izolat
si multumit ca putea sa fericeasca un sat intreg cu darul lui. Doamna Lucile
venea la el cu prajituri si cafea, iar el, timid si nestiind ce sa faca, o
invita inauntru. Stateau in camera mare a casei iar Lucile ii povestea despre
tineretea ei fericita si nepatata de necazuri.

            Batranul Luc o invidia intr-o
anumita masura insa atunci cand se gandea cate vieti a creat prin visele lui,
zambetul ii revenea pe fata brazdata de riduri. O asculta supus si traia cu ea
visele si amintirile ei. Erau singurele momente in care isi putea inchipui cu
exactitate ce simteau clientii lui. Singura diferenta era personajul principal
si gustul amar cu care ramanea in urma povestirilor. Caci stia ca nici unul
dintre cei carora le-a vandut vise nu pleca de la el dezamagit si cu gandul
„cum ar fi fost, daca ar fi fost”. Toti oamenii isi traiau visele vandute de
Luc toata viata. Si asta insemna enorm pentru el.

            Lucile nu il intreba niciodata
lucruri personale. Nu il intreba de ce nu s-a casatorit, sau cine erau parintii
lui si de ce nu are frati sau surori. Ea povestea tot timpul despre viata ei
care se reducea la tinerete, prajituri si cafea.

„Sunt fericit cand pleaca cu zambetul pe buze de la mine. Ma simt
implinit!”, ii spunea Luc intr-una din serile de duminica petrecute cu Lucile.
Iar replica doamnei era intotdeauna aceiasi „Te simti implinit cand iluzionezi
oameni? Cand ii amagesti?”. Iar el nu raspundea niciodata.

            „Tu de ce nu vrei sa incerci? Nu
te-ai gandit niciodata ca ar putea exista fericire mai mare decat niste
amintiri prafuite din trecut?”, spunea Luc. Iar ea, ascultandu-l cu lacrimi de
bucurie in ochi, ii replica „Nu exista. Nu exista fericire mai mare ca in
amintirile mele. De ce le-as strica?”.

            Viata satului continua linistita.
Fara intreruperi. Fara evenimente speciale . Iar totul era legat de darul lui
Luc. El le dadea speranta zilelor ce vor urma. Si in fiecare zi existau vise
noi. Fericiri noi. Pana si cei care nu locuiau in sat se opreau in targ sa
povesteasca satenilor despre visele lor care tocmai se implinisera si pe care
le traiau cu o fervoare greu de imaginat.

            Avand un mic stand unde vindea
prajituri si cafea, Lucile primea mereu povestile oamenilor cu o seninatate
pasiva si nimic nu o impresiona. Stia ca oamenii traiesc cu atata patima visele
oferite de Luc pentru ca nu cunoscusera fericirea adevarata. Si, bineinteles,
stia ca odata ce fusesera la Vanzatorul de Vise nu va mai exista o fericire
care sa o intreaca. Ei ramaneau niste oameni tristi, fara vise – chiar daca
acestea le guvernau viata – si fara bucuria autentica a vietii. Viata lor era
„un mare fals” si simtea mila pentru ei.

            „Nu ti-e mila de cei care vin la
tine? Nu ti-e mila ca nu vor trai niciodata fericirea adevarata? Ci doar falsul
inlocuitor pe care tu poti sa il oferi?”, il intreba Lucile pe Luc intr-o
seara. „Nu! Pentru ca fericirea pe care eu le-o dau nu are alternativa. Este
unica si le umple vietile. Si asta e tot ce conteaza pentru mine.”

            „Asta imi spui mereu… Dar tu?”

            „Eu ce?”

            „Tu esti fericit? Ai cunoscut
vreodata fericirea?”

            „Eu o traiesc in fiecare zi, cu
fiecare om care vine sa ma viziteze!”

            „Lasa asta! Asta stiu”, spuse Lucile
cu un zambet ironic pe fata. „Vreau sa stiu daca tu nu visezi niciodata la
nimic. Daca nu iti doresti nimic niciodata. Vezi mereu zeci de oameni care vor
sa le implinesti visele?”

            „Da… si?”

            „Si tu nu ai visat niciodata la
nimic?”, ridica vocea enervata Lucile.

            ………………..

            ………………..

            „Ba da! Visam sa fiu Vanzator de
Vise.”  

 

 

La